Dis-de-dimineață o vezi pe drum, târându-şi calul de căpăstru. Femeia e înaltă, uscată, cu obrajii stricați de vărsat, arşi de soare şi de vânt. Păşeşte larg, tropotind cu cizmele tari, pline de umflături uscate. Calul o urmează cu gâtul întins, scobaltind din picioarele ciolănoase. Poartă pe spinarea adânc deşălată două coşărci desăgite. Sub coşărci, la fiecare legănare, se văd două petece mari, pământii. Calul e alb, dar, sub coşărci, i s-a ros părul tot, şi pielea, de-atâta frecătură, e-o rană tăbăcită, tare ca potângul. Merge în urma muierii, adormit parcă de tropotul cunoscut al cizmelor ei. Capul, mare cât o solniță, nu şi-l mişcă nici la dreapta, nici la stânga. Nici femeia nu-i are grija, ci păşeşte mereu înainte, doar în răstimpuri zice aşa, ca pentru sine: Ghii, mà Bator!

Trec aşa, amândoi, pe uliţele satului, urcă apoi pe cărarea dinspre Dealu-Băilor şi se pierd în coborâşul repede de dincolo de deal. Pe acolo-i coastă pietroasă, și cărarea-i strâmtă, şi femeia tot mereu ogoieşte calul - Noa, må Bator, må! Numa-ncet, mă, că nu dau tătarii.

Bator se zdrobeşte rău pe povârniş, şi ciolanele aşa de tare-i împung în piele, când ici, când colo, de pare-ar căuta un loc să iasă din trupul bătrân și ostenit. Corfele, desagite în spinare, bleoncăne în toate părțile, dând să se desprindă de pe şaua mică, de lemn, şi pleoapele se lasă şi se ridică mereu de pe cele două răni alburii ce-nchipuie ochii, ca și când ar încerca să tragă-n sus o piele neagră ce- acopere luminile stinse de mult. Ajunşi în vale, se opresc lângă o grămadă de piatră mărunţită, Femera scoate dintr-o corfă o troncuţă de lemn, o umple cu piatră şi începe să încarce coşărcile. Calul se clatină încet, la dreapta ori la stînga, după cum pune femeia piatra. Apoi, cu coşărcile pline, pornesc amândoi, încet, la deal Se-ntâlnesc cu băiețandrii care vin chiuind, cucuiați deasupra coşărcilor desăgite pe căluţii mici, dar tapeni. Vin şi ei după piatră. Băiețandrii-i dau bună ziua

femeii și tree mai departe

- Să creşteţi mari, să creşteţi mari, răspunde dânsa, şi trage-ntins de căpăstru.

Caii mai tineri nechează, cheamă de ici şi de colo, dar Bator urcă din greu, cu capul în pământ, n- aude nimie nici tropotul cunoscut al cizmelor stăpînei nu-l mai aude. Pipăie cu picioarele şi

cunoaşte, ştie unde are să vie vreun pripor mai greu de urcat. Acolo se adună, se îniaptă, suflând, nădușit, pe nările largi, bătrâne.

-Ho. må Bator, ho, mă sărace! Stai să mai odihnim, că doar nu dau tătarii

Şi calul se opreşte bucuros, şi răsuflă ca din foi. Femeia tocmeşte coşărcile, mai pune la loc vreo bucată de pintră ce dă să cadă, şi cată înainte: Cât mai au până-n vârful dealului? Şi tot aşa, cu popasuri dese, eu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai uşor. Ajunşi în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdá, máne la alta

La câte unii Juce și săptămîni de-a rândul Pe muiere-o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum sunt. li zie Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat aşa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducând piatră la unii și la alții, Cât aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, Măria ou sa gandit niciodată să socotească, dar, de multe ori, când Bator abia urca pe spinarea dealului, îşı zicea aşa în gîndul ei. Din câtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta". Îi plâteau de-o povară zece cruceri. Şi când era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri

Tot făcea pe săptămână vreo trei zloți. Şi-şi zicea în gând: „Tot putem trai"