8. Consideri că a fi competitiv este o calitate sau un defect? Motivează-ţi răspunsul, în 50-100 de cuvinte, valorificând textul 1.


Textul 1

În cursul superior, am un coleg de clasă care poartă un nume sonor și destul de cunoscut pentru mine. Îl strigă la catalog Apelevianu I. Relu. Ştiu că boierul nostru, Apelevianu, are un frate, undeva, prin părţile Mehedințiului. Aşadar, acest Relu trebuie să fie odrasla acelui moşier. Îi ascund că sunt de fel din Apelevii. Nu-mi vine deloc la îndemână să mă privească de sus, dându-şi aere de superioritate, fiindcă se trage din nobilimea rurală. [...]

Chiar din prima zi, când „Moş Goriot" de franceză îl scoate la lecție, Relu turuie la perfecție conjugările. Cât îl sucește și-l învârtește profesorul, nu-i chip să-l încurce. Până la urmă, îl felicită în auzul clasei întregi:

- Bravo, Apelevianu, îţi dau nota 10!

Urmăresc din bancă, numai ochi şi urechi, examinarea lui Relu. Nu ştiu cum de nu mă îmbolnăvesc. Sunt fiert, roşu de invidie, în stare să-l sugrum pe colegul care a dat răspunsuri atât de perfecte. Uneori îmi vin în fire, raționez, parcă, mai sănătos. Știu, îmi dau seama, că franceza e pentru el o joacă de fiecare zi, fiindcă o cunoaşte din familie. Dar asta n-aş zice că e o consolare pentru mine. Ce-i de făcut? Nimic alta decât să m-așez cu burta pe carte. De aceea,

m-apuc şi învăţ zi şi noapte, noapte și zi, ca un disperat care va fi osândit la moarte

dacă nu i-o ia rivalului înainte la învăţătură, dacă eu, Gherghel - pricăjitul, nu voi fi

deasupra odraslei Apelevienilor. Crâncena invidie care mă copleșește și-mi ia

minţile e, fără doar şi poate, prima treaptă a scării pe care încerc s-o urc. Acest suiş

al ambiţiei, sprijinit de o forţă organică uriaşă, nu pare lipsit de sens la o analiză

mai atentă. Admit ca alţi colegi să mă depăşească la învăţătură, nu-mi pasă de ei... Însă Relu n-are voie să mi-o ia înainte. Nu! Pentru nimic în lume!... Nu pot să-i iert meritele, în ruptul capului. Îmi dau destul de bine seama că nu numai invidia și ambiția mă înverşunează împotriva acestui coleg, ci și ura. E, în orice caz, un sentiment complex, febril, care nu mă va slăbi de-a lungul anilor. Și continui a învăţa pe deşelate, amestecând ziua

cu noaptea, până la istovire. E curată nebunie, recunosc, dar nu pot face altfel. [...] În sfârşit, marea răsplată care mă unge cu miere pe suflet nu zaboveşte să vină pe firul timpului. În ziua aceea, 14 mai 1919, mi-o amintesc perfect, „Moş Goriot" mă scoate la tablă. Culmea ciudăţeniei: îl poftește și pe Apelevianu odată cu mine. Spun „culmea ciudăţeniei", pentru că profesorul nostru n-are obicei să examineze decât un singur elev. Ce l-o fi găsit de astă dată să ne scoată pe amândoi la lecţie?

Examinarea ţine mai bine de o jumătate de oră. Nu rămân de căruţă, mă ţin dârz tot timpul. Vasăzică, egalitate până acum. Şi, deodată, când mă aştept mai puţin, adversarul confundă o poezie de Verlaine, atribuind-o lui Baudelaire. lii, mămulică Doamne, I-am băgat în cofă!

- Greşeală! ripostez, fără a-i da răgaz să-şi îndrepte eroarea. Chanson d'automne nu e de Baudelaire, ci de Verlaine. E drept că și Baudelaire are o poezie Chant d'automne. Dar asta e altceva!

Confuzia nu e chiar atât de gravă, însă foarte binevenită, căci iau un mic avans faţă de potrivnic. Pentru toată clasa e o dovadă peremptorie că am răspuns mai bine decât el. „Moş Goriot" judecă tot așa: îmi pune nota 10, iar colegului meu 9. Mihail Drumes, Scrisoare de dragoste