Socrate privi dunga de lumină, ce scălda diafan marginea unui nor...,
întinse mâna și sorbi prudent ultimele firișoare de vin din amforă, apoi
zise cu emfază:
" Unul dintre cele mai bune lucruri făptuite de mine,
nestatornic rătăcitor printre gânduri, este marea recunoaștere a
limitelor cunoașterii Universului. Nu putem ști mai mult decât
Universul îngăduie să știm !"
Părea limpede..., sau părea un vis, cum cobora, chiar atunci,
din subțirimea norilor, o făptură de lumină, de lumină lină,
care șopti clar, peste vârfurile migdalilor înfloriți:
"Adevăr vă spun vouă, și spre neuitare vă spun: Să nu dați câinilor și porcilor mărgăritare, că, în neștiința lor, le vor călca-n picioare. "
Trezit la realitate, Socrate gândi cu voce tremurătoare:
"Acum știu că va veni vremea când voi fi sfâșiat...
tocmai de cei cărora le-am dăruit strălucirea mărgăritarelor,
ce-a fost să picure..., de-a valma, peste umbrele
neîncăpătoarelor mele gânduri. Acum știu că cerul mi-a vorbit. "
Iar printre frunzele migdalilor înfloriți, se îngâna, ușor,
un de departe-adânc și simplu suspin.
